Nu exista umbre fara lumina!

Am ramas fara cuvinte, cu ochii larg deschisi iar respiratia parca mi-a inghetat. Pe cerul intunecat al noptii, rasarite de nicaieri parca,miliarde de stele care mai de care mai stralucitoare si mai mari.Parca erau o armata bine organizata care inconjurau strategic imensa si mareata luna.
Era atat de minunat! Era parca o intreaga lume acolo sus. O alta dimensiune unde ma pierdeam cu privirea. 
Toate acele stele se oglindeau in ochii mei iar luna ma facea sa imi aduc aminte de mine cand stateam la fereastra mea si o priveam cu gandul la o persoana iubita.
Ea a fost mereu pe cer cand plangem si a vazut mereu cat de mult sufeream. Dar in seara asta era diferit. Au inceput sa imi curga lacrimi si nu erau de tristete. Eram oarecum fericit ca aveam ocazia sa o vad din nou si ca imi amintea de clipele cand iubeam. Si era ciudat fiindca nu imi aduceam aminte cu durere ci cu placere.
In timp ce mintea mea se lasa usor cuprinsa de acest peisaj nocturn aceeasi voce de mai inainte a soptit catre mine spunandu-mi pe nume:
David! Dragul meu David...
,,Si in cel mai dens intuneric exista speranta. Ca aceste stele care sunt in numar imens pe acest cer intunecat,asa sunt si sperantele care tu le ai intr-o lume care pare ca se lasa inghitia de intuneric.Iar luna pe care tocmai o privesti e inima ta care straluceste in mijlocul acestor mici sperante." Dupa ce a spus asta vocea a tacut.
Ochii mei s-au umplut de lacrimi si am inceput sa plang incet.
Am inchis ochii si am adormit plangand
                                            ...


O adiere usoara de vant,o raza calda de soare m-au trezit usor din somn. Mi-am deschis ochii incet si am privit in jur
Se observa rasaritul soarelui la orizont care aducea cu sine inceputul unei noi zile. 
Am inceput sa ma gandesc la tot ce se petrecuse noaptea trecuta.Oare a fost real sau doar am visat. In orice caz totul era schimbat. Eram sigur de un lucru.Azi era momentul sa incerc sa ma ridic cu toata puterea mea de jos. Eram decis sa nu mai raman o clipa acolo si sa incerc sa aflu cum am ajuns aici,ce e cu toti acesti oameni care sunt aici si ce se intampla de fapt?
M-am intors usor pe o parte si am inceput sa imping cu ambele maini pe pamant pentru a ma putea ridica. Era o durere insuportabila. Reusisem sa ma ridic putin dar am cazut din cauza durerii. Era de parca toate oasele din corpul meu erau rupte iar muschii parca erau plini cu cioburi de sticla care parca imi sfasiau din ei.
M-am intors si am inceput sa ma tarasc pe jos. Nu aveam de gand sa renunt desi simteam ca tot ce incercam sa fac era in zadar.
Incet incet am reusit sa ajung tarandu-ma langa o persoana de langa mine.
M-am uitat la ea. Era un baietel blond de vreo 12-13 ani. Avea ochii inchisi,fata palida imbracat saracacios iar in mana stanga avea o poza pe jumatate rupta. 
L-am atins usor si i-am luat pulsul. 
Nimic.Era rece si nu se simtea nici macar o bataie sau urma de viata in el. M-am uitat la mana in care tine fotografia.
I-am desfacut degetelele care erau incremenite cum tine acea fotografie si am luat-o. 
In ea am vazut 3 persoane.O femeie si o fetita cam de-o varsta cu el.
Dar o parte din fotografie era rupta asa ca nu am reusit sa imi dau seama cine era a 3 persoana. 
Totul era de neinteles.Eram atat de confuz. Nu stiam ce se intampla. I-am pus fotografia inapoi in manuta si am continuat sa ma tarasc la urmatoarea persoana.