CAPITOLUL 1. UN NOU INCEPUT!

Singuratatea? Hmm, stateam intins pe spate, privind cerul albastru si observand norii mari si albi de pe el. Cu fiecare privire parca vedeam cate un lucru,cate o amintire in ei. Fiecare avea o alta forma si o alta marime dar toti ma faceau sa ma simt la fel de bine privindu-i. Imi aduceam in minte acest cuvant de singuratate si ma cuprindea un fior usor care se oprea undeva la nivelul mainilor mele. Am intins mainile spre cer si le priveam. Imi imaginam ca ating norii,ca formez imagini din ei pe care imi doream eu sa le vad dar eram constient ca asta se intampla doar in mintea mea. Si din nou,acel cuvant imi aparea in inima. Singuratatea! Multe persoane nu stiu ce insemna. Pentru foarte multi e doar un cuvant. Iar pentru cei care stiu,acest cuvant le face sa tresara fiecare particica din corpul si inima lor. De ce? Cum poate un simplu cuvant sa te faca sa tremuri si sa iti starneasca in tine niste emotii atat de puternice? Aici e ideea. Nu e un simplu cuvant. E real. Singuratatea o simtim,o traim si ne face sa ne simtim ori inutili ori respinsi. Stand asa si gandindu-ma la asta, la societatea de oameni si la cat de singuri se pot simtii unii chiar daca sunt incojurati de persoane ma vedeam pe mine. Ma vedeam asa de bine.Parca era pusa o oglinda in fata mea. Si am inteles ca doar asa poti ajunge sa ii intelegi pe altii. Daca te intelegi pe tine,daca te accepti pe tine,daca traiesti fiecare clipa ,gand si cuvant ce il spui,atunci ajungi sa intelegi sufletele oamenilor. Totusi, la mine era ceva diferit. Privind atent cerul si lasandu-mi imaginatia libera am realizat ca oamenii,la fel ca acei nori de pe cer nu raman pentru totdeauna. Vantul ii sufla mai departe, ii destrama si ii imparte in mii de zari. Asa ca,gandind putin mai bine...mi-am dat seama ca acel vant putea fi asemanat cu rautatile ce ii indeparteaza pe oameni unul de altul si ii imparte pe fiecare in alta parte. Si chiar si asa in mintea mea a aparut o noua intrebare. Dar de ce,noi oamenii ar trebuii sa fim ca acei nori? De ce sa nu fim asemanarea a altor lucruri mult mai stabile si trainice care nu se lasa duse incoace si incolo de vreo adiere de vant. 
Am inchis ochii pentru cateva clipe. Ma durea. Vroiam sa nu mai deshid ochii vreodata si ma gandeam ca ceea ce vedeam cu ochii inchisi e viata mea fara nici un prieten adevarat. Singuratate, ce rece esti.La fel ca o briza rece de vant ce imi sufla prin par. 
Am deschis ochii din nou mi-am adus din nou mainile in fata mea si ma uitam parca fascinat de ce poate un om sa faca cu aceste membre ale corpului sau. Poate sa aduca langa el ceva ce doreste sau poate sa respinga.Poate sa imbratiseze sau poate sa loveasca.Poate sa mangaie si sa aline sau poate sa faca rau si sa ucida. Gandindu-ma la asta,imi apropiam usor mainile de fata pana cand acestea au acoperit-o. Mi-am atins ochii apoi buzele si cu fiecare atingere ma gandeam la ce lucruri facem noi cu aceste parti din corpul nostru. Ochii. Ce minunatii putem vedea cu ei. Putem sa vedem persoana draga,putem sa savuram culori extraordinare si din simple priviri putem intelege asa de multe. 
Buzele. Cu ele soptim vorbe dulci persoanelor pe care le iubim dar tot cu ele distrugem relatii cu altii. Cu ele sarutam persoana iubita dar tot cu ele o judecam apoi. 
Incet,incet mi-am adus mainile pe langa corp si am atins iarba. In mintea mea se petreceau atat de multe lucruri, gand dupa gand, intrebare dupa intrebare,raspuns dupa raspuns si toate se petreceau cu o viteza extrem de mare. 
Am inchis ochii din nou!